Discuții cu Adrian Ivanițchi

De ce ţi se spune Puiu?

Cred că asta vine din copilărie. Probabil mama îmi spunea „puiul mamii” şi eu am reţinut, iar cînd mă întreba cineva cum mă cheamă, probabil că răspundeam Puiu, şi aşa mi-a rămas numele. Nu-mi mai aduc aminte, a trecut mai mult de o jumătate de secol…

E bine, e rău că a trecut această jumătate de secol? Cum a fost ea?

Nu ştiu… Nu este bine în nici un caz. Tare aş fi vrut ca tinereţea mea să se fi întîmplat într-un climat cum este cel de acum.

Crezi că te-ai născut prea devreme?

Da, m-am născut prea devreme. Îmi aduc aminte că, în ultimul an de liceu, la noi în clasă a venit un scriitor care se cheamă Mihai Stoian, după care a făcut o carte în care erau publicate datele unor chestionare pentru tinerii din acel an. Cartea s-a numit „Reporter în anchetă”. Printre alte întrebări erau şi unele de genul „Cînd ai fi vrut să te naşti? Acum sau în anul 2000?” sau… „Cînd ai fi vrut să trăieşti? Acum, în anul 2000, sau în trecut?” Eu am răspuns că aş fi vrut să trăiesc în trecut, pentru că în anul 2000 oricum voi ajunge şi voi şti cum va fi… Uite că suntem aproape în anul 2000, dar nu ştiu ce a fost înainte decît din ceea ce scrie în cărţile de istorie…

Ai fi fost curios să vezi cum arăta viaţa din oraşul tău, din Sighişoara, din cetate, acum nu ştiu cîte secole?

Da, sunt convins că era fabulos. Sigur, Sighişoara este astăzi un oraş mai puţin important. Poate prin Festivalul de Artă Medievală, prin faptul că este un oraş cu totul deosebit, ar trebui să aibă o faimă extraordinară, nu numai în ţară, ci şi în toată Europa, în toată lumea. Deocamdată, sigur, noi suntem taxaţi drept un oraş de provincie (în care, totuşi, se întîmplă multe lucruri interesante, oamenii sunt cît de cît civilizaţi – să spunem aşa) dar viaţa la Sighişoara, în partea ei de glorie a fost, probabil, cu mult înainte de vremurile noastre…

Da, anul trecut cînd am fost şi eu la festival, mă plimbam prin cetate şi încercam, închizînd ochii, să-mi imaginez „trecute vieţi de doamne şi domniţe”…

… de cavaleri şi domnişoare… Dar, uite, ce era frumos (între timp am citit destule lucruri despre vremea de atunci a Sighişoarei) era că avea o viaţă economică înfloritoare. Vreau să-ţi spun că era un oraş care, deşi trăia în Evul Mediu cînd, hai să spunem că nivelul de trai era altul, totuşi, atunci se întîmplau multe acte culturale. Veneau orchestre în turnee, era o viaţă spirituală şi bisericească (pentru că aici, în Sighişoara, trăiesc ortodocşi, catolici şi protestanţi, de toate religiile) cu tradiţiile ei, cu lucrurile ei frumoase şi cele care ţin de viaţa spirituală a unui oraş. Aşa a fost şi la noi.

Hai să încercăm să facem legătura între artă plastică, arhitectură, design, filologie şi muzică, în ceea ce te priveşte.

Sigur, poate că eu am fost un spirit mai umanist, aşa… am vrut să fiu un tip enciclopedic, să văd şi să înţeleg, să cunosc lucruri care ţin de domenii cît mai diverse. Din cauza asta m-am „dedat”, aşa, literaturii şi artelor – hai să spunem – încă din tinereţe. mi aduc aminte că prin clasa a noua (asta se întîmpla prin ’62) am descoperit revistele literare. Citirea şi colecţionarea acestor reviste a durat foarte mulţi ani, pînă prin ’90. Am cumpărat tot ce s-a putut, am avut zeci şi sute de reviste literare pe care le-am colecţionat zeci de ani…

Aveai cea mai tare colecţie, din oraş, cel puţin…

Ei, probabil nu numai din oraş. Dintre persoanele particulare, probabil aveam mai mult decît majoritatea cetăţenilor ţării, să zicem, sau a celor care se ocupau… Sigur, mai puţin decît anumite biblioteci, exceptînd chiar biblioteca din Sighişoara, care nu avea… Din păcate a trebuit să le dau la o firmă de recuperare a hîrtiei pentru că nu mai aveam unde să le ţin. Aveam zeci de mii de exemplare care îmi ocupau podul şi pivniţa, şi toate demersurile mele făcute pentru a dona această colecţie, s-au lovit de indiferenţa (dacă nu refuzul) unor instituţii care ar fi putut beneficia de ea. Am rămas însă cu biblioteca şi pot să spun că am vreo zece mii de volume şi toată colecţia „Secolul XX”… Dintre reviste a rămas singura…

Şi se pare că ai cea mai mare colecţie de volume de poezie din Sighişoara…

Da, într-un fel da, fiindcă împreună cu prietenii mei, profesori foarte buni astăzi, am făcut un cenaclu care s-a numit „Agora”, sub egida căruia am organizat şi un festival care prin anii ’82, ’83, ’84 a avut un impact extraordinar de mare în ţară. Făceam un festival de poezie cu totul şi cu totul noncomformist, la care veneau toţi poeţii generaţiei ’70 – ’80 şi citeau poezii care în nici un caz nu puteau fi publicate nicăieri. Era singurul loc unde ei puteau citi aşa ceva. Trei zile cît dura acest festival în fiecare primăvară, era o nebunie de… artă, de cultură, de spirit şi bine-nţeles de critică, fiindcă, pînă la urmă, acele poezii aveau o tentă socială extraordinară! Erau antipartinice, antistatale, anti… orice.

Partea a doua, partea a doua, arhitectura…

Arhitectura a fost un vis drag al meu încă dinaintea terminării liceului. Am încercat la arhitectură prin ‘67, după ce am terminat şcoala tehnică de profil, am fost foarte aproape de a intra la Institut, n-am intrat şi lucrul ăsta m-a dezamăgit. Sigur, pe vremea aceea capacităţile erau testate cu totul altfel. De exemplu, eu tot cădeam la examenul de fizică, la care nu eram prea tare.

Bănuiesc eu că la mecanică era povestea...

La mecanică, într-adevăr, cu frecări, cu pante... Din cauza asta am şi renunţat şi mi-am spus bine, mă voi îndrepta spre filologie. Este adevărat însă că au trecut cîţiva ani; am dat la toate secţiile posibile, pînă la urmă am intrat la Cluj în 1975, la zece ani după terminarea liceului. Trebuie să-ţi spun că între timp lucram, mergeam la examene de două ori pe an şi am terminat facultatea cu toate că am făcut un an mai mult (la fără frecvenţă şi pe vremea aceea se făcea cu an mai mult decît la zi) şi mi-am dat licenţa cu o lucrare interesantă din literatura onirică. Era din Kafka, mi-a plăcut foarte mult.

Ce legătură avea cu italiana?

A, nu, italiana era limba secundară, ca dovadă că eu nici acum nu o ştiu foarte bine, sau că o ştiu, dar nu o frecventez. M-am ocupat de literatura asta fantastică şi de scriitorii italieni care au mers pe ideea asta, dar teza mea de absolvire a fost din Kafka, aşa cum îţi spuneam.

Şi cu chitara, cu muzica?

La chitară am început să cînt pe la începutul liceului, prin clasa a noua. În Sighişoara erau cîţiva saşi (adică acum mai sunt cîţiva, atunci erau destul de mulţi) care cîntau la chitară şi mie mi-a plăcut foarte mult să-i ascult.

Cîntau în trei a patra, eins, zwei, drei, eins, zwei, drei...

Cîntau ei şi alte lucruri, cîntau şi rock-uri... Erau şi rock-uri din repertoriul lui Elvis, dar cu texte în limba germană.

Genial!

Da, cîntau şlagăre care se cîntau în Germania. Îmi plăcea cum sunau, problema nu era în ce limbă se cînta, problema era de ritm. Şi aşa am furat de la ei cîteva acorduri şi ulterior am progresat. În ’65 am venit la Bucureşti…

Unde ai fost coleg cu Mircea Vintilă, la Şcoala Tehnică de Arhitectură…

Nu, eu sunt mai mare decît Vintilă. Ştii cu cine am fost coleg? Îţi spun eu: cu Aurelian Andreescu. El era în anul doi sau trei la una dintre secţii cînd eu intram, în ’65. Aşa, atunci, cu un băiat din Arad, Călin Ungureanu, cu Radu Stoica (el a cîntat după aceea cu „Mondial”) şi cu un băiat student la Arhitectură, Titi Stanciu, am format ceea ce s-a numit formaţia „Coral”. În anul ’66 cred că s-a întîmplat asta şi noi cîntam în cămin, pe la balurile Arhitecturii, mult mai tîrziu şi în Club „A”… În ’67, după ce am ratat (pentru cîteva sutimi) ultima dată examenul de admitere la Arhitectură, l-am cunoscut pe Mugur Wincler. El cînta cu formaţia „Sideral” care avea o componenţă extraordinară: la orgă era Mircea Drăgan, la bas era Liviu Tudan, la chitară armonie Vlad Gabrielescu şi la tobe Fane Mihăilescu. Ei, şi în acel an, în locul lui Vlad Gabrielescu, care n-a putut să meargă la mare, am mers eu.

Dar cum ai început tu să cînţi, pentru că de la asta plecasem?

Începuse să-mi placă muzica de trupă, muzica rock. Sigur, ascultam, aveam atîtea exemple extraordinare…

De unde, pentru că posibilităţile de informare…?

Ştii de unde am învăţat eu muzică? De la posturile de radio. Ce se întîmpla: în ziua sau în săptămîna în care „Beatles”-ii, de exemplu, lansau o piesă, ea se găsea pe toate posturile, transmisă de zeci de ori. Eu, neavînd magnetofon atunci, (de casetofon nici nu putea fi vorba, nu exista) ascultam piesa la mai multe posturi. Ascultam odată şi ziceam: „este bună”. A doua oară încercam să scot ceva text, acolo, ceva versuri. Acum scoteam un vers, un rînd, după două zile altul, după o săptămînă încă unul, şi tot aşa, într-o lună… Sigur, melodia o ştiam, pentru că „Beatles”-ii, de exemplu, au fost uşor de învăţat, de prins, aveau, totuşi, melodii accesibile. Şi parcă şi noi, cum să spun, eram dispuşi să le învăţăm. Prindeam repede orice, dar ca să ştim amănuntele şi, hai să zicem, orchestraţiile, era mai greu un pic. Ascultam un cîntec de o sută de ori şi în clipa în care aveam totul gata eram foarte mulţumit că puteam să-l cînt.

Deci cu bagajul ăsta ai ajuns la „Coral”.

Da, şi cu ei am participat la un Festival al Arhitecturii de-a dreptul extraordinar, la care venea toată lumea bună din Bucureşti. Noi cîntam într-o sală, într-alta cîntau „Andantino”, în alta „Entuziaştii”, în alta „Sideral”-ul, iar publicul făcea un fel de circuit, pentru că toate astea se întîmplau în acelaşi timp, simultan. Lumea se muta de colo colo în funcţie de preferinţe, de ceea ce se întîmpla. Sigur că şi noi, în pauzele pe care le făceam mergeam să ascultăm şi alte formaţii şi tot aşa.

Era un fel de tîrg de muzică, dacă pot să spun aşa, cu oferta cîntată pe viu?

Exact! Vezi că eu nu m-am gîndit la asta. Era un tîrg de muzică şi fiecare trupă punea la bătaie tot ce avea ea mai bun, ca să aducă publicul. Şi era foarte important repertoriul şi unii veneau cu piese româneşti, chiar dacă unele dintre ele erau pastişe sau parodii după piese străine, sau numai cu repertoriu străin, uneori cîntat în româneşte. Îmi aduc aminte, poate ţii minte şi tu, era o piesă a „Rolling Stones”-ilor pe care cei de la „Sideral” făcuseră un text românesc: „Veniţi cu noi / Să dăm în cîine cu-n pietroi”. Ei, uite, era deja primul pas, pentru că ei traduceau nefiind impusă treaba asta.

Şi dacă tot m-ai adus aici, îmi aduc aminte, tot generaţia noastră a inventat, le-aş numi eu, parodiile fonetice după textele străine. Mă gîndesc, de exemplu, la Dorin Liviu Zaharia (despre care o să şi vorbim mai tîrziu) cum era „Vezi bine gard des n-ai” după „It’s been a hard day’s night” sau „Ogarul” după „Oh, Carol” şi aşa mai departe.

Sau „Elin oribil” după „Eleanor Rigby” a propos de numele şefului de la „Olimpic ’64”, Pichi Inglesis. Ei, şi după ce s-a terminat festivalul am plecat, cum îţi spuneam, cu „Sideralul” la mare, la barul „Mioriţa”. După o săptămînă, vreau să-ţi spun că s-a pus intrare, iar după o lună cea mai scumpă intrare de pe litoral. Atunci am cîntat cu Anca Agemolu, Lili Bulaesi şi Luminiţa Dobrescu. Din cînd în cînd venea la noi la masă o cîntăreaţă foarte bună pe care Didina Stanciu şi care mai tîrziu a devenit Dida Drăgan, pentru că s-a căsătorit cu Mircea. Era foarte supărată că nu avea contract la bar, ca celelalte, de care spuneam, care aveau un nume, dar ea nu era în program, deşi cînta la fel de bine, sau dacă nu mai bine ca ele. Tot în anul acela a cîntat pentru prima oară pe litoral şi Aura Urziceanu. Atunci am făcut rost şi de primul efect distors şi am putut cînta…

Să nu-mi spui că „Satisfaction”, „Rolling Stones”…

Exact! Asta este! Stai puţin, dar noi nu aveam textul şi m-am dus repede la Dorin Liviu Zaharia care cînta cu „Olimpic ’64” la „Perla”. Uite, mi-aduc aminte ca acum că l-am scris pe nişte şerveţele, acolo la bar…

În fine, cum ai trecut la folk?

După aventura de la mare cu „Sideralul”, în toamnă am cîntat cu „Sfinx”-ul, iar o trupă foarte bună, cu Octav Zemlicica la chitară, Idu Barbu la clape, Sergiu Zagardan la tobe, Bibi Ionescu la bas, Petrică Iordache la saxofon şi eu la chitară şi vocal. Asta a fost pînă am plecat în armată, în ianuarie ’68. Fiind în armată mai veneam şi mai cîntam cu „Sfinx”-ul pe la Clubul Politehnicii, „303”, pe la un bar căruia noi îi ziceam „Berea” (o cîrciumă pe lîngă Sfînta Vineri) şi acolo l-am cunoscut pe Dan Andrei Aldea. Era un tînăr care stătea la o masă şi ne urmărea. Pe vremea aceea cîntam „Kinks”, „You Really Got Me” şi „I Need You” şi altele şi Octav nu ştia să facă părţile de solistică, aşa, unu la unu. A venit atunci Aldea la noi şi ne-a spus că el ştie. În fine, aşa ne-am cunoscut şi am rămas prieteni după aceea… Ca să o mai scurtez, m-am întors la Sighişoara după armată şi am făcut o formaţie care s-a numit „Tarabostes”. Era o idee veche, pe care o sugerase Dorin Liviu Zaharia pe vremuri, denumirea asta care venea de la nobilii daci. Dar nemaiavînd oameni cu care să cînt şi nici instrumente care să fie bune, folk-ul a venit ca o reacţie, după dragostea asta de rock. Era mult mai uşor să cînţi singur la chitară, iar dacă ştiai şi ceva istorie muzicală era şi mai simplu, fiindcă folk-ul românesc, după părerea mea, a plecat din rock şi a devenit un fel de rock mai aşezat, mai interiorizat şi mai textualizat.

Cum ai ajuns în Cenaclul „Flacăra”?

Am debutat în Cenaclu în octombrie ’74. Cu o săptămînă înainte debutase Alifantis. Pe vremea aceea, de Cenaclu se ocupa George Stanca (din partea revistei). Înaintea mea din Sighişoara a venit Gigi Niţă, care cînta folk şi care fusese adus de George Stanca. El fusese la noi şi împreună cu Florin Silviu Ursulescu şi ne văzuse într-un festival pe care îl organizasem acolo. Cînd am venit singurul om pe care îl cunoşteam era Marcela Saftiuc, pe care o cunoşteam dinainte. Veneam, după aceea, de multe ori împreună cu ea şi la început nici nu ştiam că ni se decontează drumul. De la ea am aflat. Eu lucram într-o fabrică de textile ca decorator şi plecam la amiază din Sighişoara… Am lucrat vreo nouă ani şi în timpul ăsta eram şi cu Cenaclul… Ei, au mai fost şi probleme, ştii cum era, tot trebuia să plec şi nu voiau să mă lase…

Bine, dar se impunea, bănuiesc, autoritatea… Chiar, tu ai făcut facultatea şi datorită lui? Ştii de ce te întreb asta.

Ştiu, ştiu pentru că au făcut-o alţii. Nu, nici o legătură. Ba din contra, vreau să-ţi spun că de multe ori aveam sesiune de examene şi trebuia să mă duc la Cluj şi-mi să amîn pentru toamnă şi eu refuzam. Am şi renunţat la cîteva turnee tocmai ca să-mi fac treaba acolo. Nu, n-a fost niciodată o legătură. Pe vremea aceea trebuia să fii ori foarte bun, ori cu pile foarte tari, ca să conteze. La mine n-a contat nimic, mi-am făcut treaba.

Ca generaţie, tu eşti „Echinox”-ist…

Da, şi lucrul ăsta se vede foarte mult şi în textele pe care le cînt de multă vreme şi în felul meu de a fi. A fost o generaţie extraordinară. Vreau să-ţi spun că am cunoscut foarte mulţi studenţi din Bucureşti care cînd veneau la Cluj, veneau ca la o Mecca a culturii, a spiritului.

Mai plutea încă spiritul lui Blaga…

Nu neapărat spiritul lui Blaga, dar această generaţie „Echinox”-istă şi-a pus amprenta extraordinar de mult pe tot ce a însemnat chiar civilizaţia unui oraş.

Revenind oarecum la perioada „Flacăra”, tu ai avut intuiţia marilor festivaluri ce aveau să se desfăşoare.

Da. La Sighişoara am reuşit să facem un festival folk pentru care am chemat doi oameni să facă prezentarea. Aceşti doi oameni au fost Florin Silviu Ursulescu şi George Stanca. În acel festival au fost prezenţi Dorin Liviu Zaharia care a cîntat împreună cu un văr de-al lui la violoncel, nişte chestii extraordinare, oarecum asemănătoare cu cele din „Nunta de piatră”. Cînta cu un violoncel care făcea un fel de contra-melodie şi suna extraordinar. Mai era Nicu Vladimir, Marcela Saftiuc a fost atunci, Mircea Florian cu „Ceata Melopoică” (cu Andrei Oişteanu, cu Gabi Căciulă) din Sighişoara era Gigi Niţă, eram eu… Chiar astăzi mă gîndeam că, uite-te, totuşi, din toţi oamenii ăştia, n-am mai rămas aici decît eu. Unii nu mai sunt, alţii sunt plecaţi…

Vorbeşte-mi puţin despre prietenia ta cu Dorin Liviu Zaharia şi mai ales despre faptul că, aşa cum spunea legenda, el nu ştia muzică.

Nu, nu, el nu ştia să cînte la nici un instrument. Muzică… poate nici pe asta nu o ştia, cum să spun, din punct de vedere teoretic. Dar avea un simţ cu totul deosebit. Ca să poţi să compui ceva fără o bază armonică, să te ajuţi de un instrument, înseamnă să ai o capacitate muzicală extraordinară, după părerea mea. Eu n-aş putea. El a cîntat şi cu Mircea Florian multă vreme, şi cu mine, îl acompaniam, dar cînd cream piesele (de exemplu „Vinovaţii fără vină”) tot timpul a simţit cele mai bune armonii. Ştii că o linie melodică poate fi îmbrăcată în foarte multe feluri şi poate suna altfel datorită armonizării diferite. Ori el simţea întotdeauna armonizarea cea mai adecvată şi care credea că este cea adecvată. De multe ori era şi cea mai ciudată. Pe mine m-a surprins pentru că eu aveam alte structuri armonice în minte, cele care existau în muzica beat, normale, clasice, standard. El simţea cu totul şi cu totul alte armonii. De exemplu relaţiile major – minor erau extraordinar de frumoase la el. Noi ne-am cunoscut oarecum prin muzică (prin ’67, ’68, în perioada aceea) după care am trecut din domeniul muzicii (aproape abandonasem muzica) şi am intrat în domeniul literaturii. El nu avea nici o pregătire, doar liceul, dar era un autodidact, un tip erudit şi citea extraordinar de mult. I-a plăcut foarte mult că la mine avea ce citi. A venit la Sighişoara în fiecare iarnă vreo trei sau patru ani la rînd, pentru că în Bucureşti era greu. El locuia pe strada Lucaci şi acolo era cu lemne şi nu prea avea. La noi la Sighişoara era gaz metan şi venea de prin octombrie, noiembrie cînd dădea frigul şi stătea pînă-n martie. După aceea din martie - aprilie veneam eu în Bucureşti, stăteam la el şi nopţile ne plimbam de la Piaţa Unirii pînă la Aeroportul Băneasa şi înapoi. O noapte întreagă făceam acest drum povestind cîte şi mai cîte. Citeam tot ce apărea… Foarte multe amintiri am în legătură cu el. Noi am corespondat, în ’68 cînd eu eram în armată.

Putea fi considerat şi un scriitor?

Da, uite, eu i-am dat o parte din scrisorile pe care le-am găsit, lui Moţu Pittiş şi a rămas extrem de încîntat de ele. Eu i le-am dat în ideea de a scrie despre Dorin Liviu Zaharia, de a face o carte.

În perioada „Flacăra” cine te-a impresionat?

Primul a fost Victor Socaciu. Victor îmi cînta piesele lui, pentru că noi am stat foarte mult împreună. La început, în turnee, vreau să-ţi spun că am stat cu Alifantis în cameră şi după aceea cu Victor şi mi-a cîntat piese pe care nici nu le cînta în Cenaclu pe vremea aceea. Erau compoziţiile lui care mult mai tîrziu au apărut şi care mie mi s-au părut extraordinare. Ca profunzime, ca fel de a cînta ca varietate de fraze melodice, Victor a fost incontestabil numărul unu. Sigur, după aceea (fiindcă nu vorbesc numai de cîntăreţi) cel mai tare m-a impresionat Radu Gheorghe, prin tot ceea ce făcea, prin dăruirea lui, prin harul lui şi actoricesc şi muzical care erau deopotrivă de înalte. De Aldea nu mai pot să spun pentru că îl ştiam dinainte. Dar la mine au fost nişte stări contradictorii. Am fost invidios pe foarte mulţi dintre cei din Cenaclu.

Spune-o acum, la „bătrîneţe”…

Da, deşi ştiam că nu au piese mai bune ca mine, îi invidiam pentru modul în care interpretam. Vreau să îţi spun că şi Alifantis şi Vasile Seicaru, orice piesă ar cînta ar suna bine. De ce? Au în orice caz un feeling şi un tremolo şi un dramatism… ştiu să-şi vîndă marfa. Eu pe lîngă ei par un tip sec şi anost, aşa, chit că m-aş strădui ca liniile melodice să fie mai bogate, mai ciudate, mai grele, dar ca interpretare eu n-am atras prea mult atenţia, în general. Păunescu chiar avea o vorbă: el are nişte piese extraordinare pe care le interpretează foarte prost, dar interpretează foarte bine piesele altora.

Erai un fel de... bandă de magnetofon a Cenaclului?

Asta cred că putea fi oricine. Dar hai să zicem că am fost şi eu. Am cîntat cu Vintilă cînd şi-a tăiat mîna, puteam să cînt piesele lui Socaciu şi pe ale lui Doru şi ale oricui. După ce vezi sute de spectacole şi stai împreună cu ei, nu este mare lucru să înveţi piesele tuturor.

Era concurenţă între voi?

Era. Fiindcă la un moment dat sigur că fiecare voia să-şi cîştige un loc cît mai important acolo. Pe de altă parte, nu puteai să-ţi cîştigi un loc important decît dacă aveai cît mai multe piese pe versuri de Păunescu. Dacă eu veneam cu piesele mele pe versurile altor poeţi, chiar foarte buni, eu nu spun că nu le recunoştea ca fiind foarte bune, dar nu-i erau atît de aproape de inimă pe cît îi erau cele făcute pe versurile lui. Pe de altă parte, cea mai importantă creaţie pe versurile este cea a lui Vintilă. El a beneficiat de texte extraordinare şi optzeci sau nouăzeci la sută din creaţia lui Vintilă din acea perioadă era numai pe versuri de Păunescu, dar a avut avantajul că a avut un şarm atît de puternic şi avea o priză la public atît de mare (chiar dacă nu era, la început, un cîntăreţ nemaipomenit la chitară sau vocal) încît cred că el a reprezentat pentru foarte multă lume şi pentru o perioadă bună, de cîţiva ani, emblema folk-ului românesc.

El a fost şi cel care a „născut”, ca să zic aşa, primul şlagăr folk, care a fost „Pămîntul deocamdată”, după părerea mea.

„Pămîntul deocamdată”, după aceea „Hanul lui Manuc”, poţi să spui că şi „Lordul John” a fost un şlagăr folk, chiar şi „Dulce Românie” putea fi…

Este un cîntec mai vechi al lui dar cu text schimbat pentru că, versurile erau ale lui Nichifor Crainic şi nu se puteau cînta în public.

Da, „În ţara lui leru-i ler…”

Ca şi „Făt Frumos”…

Da, dar „Făt Frumos” este chiar foarte… frumos cu textul lui Păunescu.

Dacă tot ai fost atîta vreme acolo şi ai prins şi „măreţia şi decăderea” fenomenului, după părerea ta, care a fost motivul decăderii?

Eu nu am prins decăderea. Bine, decăderea era în mine. Decăderea era atunci cînd nu mai conta ce se întîmplă pe scenă, ci doar faptul că trebuia să fie o participare cît mai „vînjoasă” din partea publicului, un delir care trebuia să dureze nouă sau zece ore. Ulterior, după ce am plecat eu, s-a ajuns şi la unsprezece – douăsprezece ore de program şi asta nici nu mai avea nici o legătură cu arta propriu-zisă. Este un lucru bine ştiut că publicul nu poate să asimileze, timp de zece ore sau douăsprezece ore, totul. Un act artistic se consumă în două – trei ore, ăsta-i intervalul în care publicul are puterea de a recepta şi dă şi semnale că o face. În rest, nu este decît un fel de schizofrenie care nu-şi are sensul. De aici a şi pornit ruptura mea de Cenaclu. Eu am prins perioada cînd mergeam cinci sau şase oameni la Sala Sporturilor din Timişoara, un oraş extrem de sofisticat şi de pretenţios din punct de vedere cultural şi făceam spectacole cu Marcela Saftiuc, cu Dan Andrei Aldea, cu Mircea Vintilă şi cu Victor Socaciu. În cinci oameni ţineam trei ore, dar erau trei ore de vîrf, după care puteam să plecăm liniştiţi.

Să înţeleg că Păunescu nu mai avea simţul publicului, că l-a pierdut pe parcurs?

Nu, nu, el l-a avut în continuare, numai că a încercat să subjuge sălile pe perioade cît mai îndelungate de timp şi chestia asta mie nu mi-a plăcut. Sau nu că nu mi-a plăcut, dar consideram inutil acest demers de ore, indiferent de reacţia publicului. În general reacţiona, nu pot să spun că nu! Chiar după nouă ore se mai ridica şi noi mai cîntam ceva „vînjos”, acolo… Era o nebunie şi...

Este o dovadă de profesionalism să faci cîntece la comandă?

În general eu spun că da, fiindcă şi în acest caz încerci să îţi pui în valoare tot ce ai şi să poarte amprenta ta.

Cum ţi se pare ceea ce a venit după voi?

După noi a mai venit o generaţie, care nici ea nu mai este aşa de tînără, foarte bună însă. Dinu Olăraşu sau Vali Serban, ca să nu-ţi dau decît două nume dintr-o generaţie de mijloc care s-a pierdut pentru că din cauza celor dinainte, nu va ajunge niciodată…

Pentru că există termenul de comparaţie?

Nu, nici nu trebuie comparaţi. Fiecare generaţie îşi are publicul ei, dar lumea nu-i prea cunoaşte şi va rămîne tot la generaţia de început, tot la Vintilă, la Vali Sterian, la Ducu, la Vasile, la Hruşcă, la cei care se ştiu deja. Cum pot să impui acum un acum un nume? Uite, mă aşteptam ca Dinu Olăraşu să aibă un impact formidabil, pentru că discul pe care l-a scos este foarte bun şi ar fi meritat o soartă mult mai bună.

De acord, dar el este un tip mai special, nu este pentru stadion, el este de ascultat acasă. Înţelegi ce vreau să spun…

Perfect, dar nu ai nevoie să asculţi şi acasă sau nu sunt şi destui oameni care vor linişte şi care sunt chiar împotriva spectacolelor „grandioase”, a hip-hop-urilor, rap-urilor…? Sunt. De ce nu ies în faţă? Ce să mai spun de alţii, Octavian Bud sau Emilian Onciu, sunt atîţia din generaţia asta de mijloc care ar merita o cu totul altă soartă. Din păcate ei nu mai pot fi difuzaţi la nivelul celorlalţi. Acum în materie de muzică, manageriatul merge numai pe ce se vinde foarte bine. De exemplu, „Pasărea Colibri”, dacă va face absolut oricare piesă din repertoriul lui Vintilă, va fi bine primită. Orice piesă îşi va lansa Socaciu sau Ducu sau Vali Sterian va fi, pînă la urmă, bine primită. Ei, cum vor fi primite piesele celorlalţi, care nu sunt nişte tipi foarte consacraţi? Investeşte cineva ca ele să fie promovate? Aici este problema: nu există egalitate de şanse. Cum să-ţi spun, eu mă aşteptam să ascult Dinu Olăraşu aproape zilnic la radio. N-am ascultat. În schimb pot să ascult Ducu Bertzi aproape zilnic, cu piese nu neapărat mai bune, dar de altă factură decît cele ale lui Dinu şi probabil mai cerute.

Nu ar trebui să şi educăm publicul?

Nu există emisiuni de educaţie muzicală.

Nu există sau nici nu ar trebui să existe?

Nici n-ar trebui să existe. Dar ar trebui să existe emisiuni de propuneri. Sunt mulţi care cîntă, se străduiesc an de an pe la festivaluri, încearcă să aducă noutăţi şi eu sunt convins că printre ei sunt şi valori. Ba mai cred că, dacă din vechile generaţii ar concura în festivaluri, mulţi dintre folk-işti s-ar putea să aibă surpriza să nu primească prea multe premii sau chiar pe cele mari.

Pînă la urmă, cine este Adrian Ivaniţchi în istoria folk-ului românesc?

Hm, este foarte greu de spus… Nu ştiu… Un bătrîn, acolo, ranchiunos, care îi mai critică pe cei tineri deşi le vrea binele… Este foarte ciudat, pentru că eu am citit o grămadă de interviuri cu Seicaru, Hruşcă, Socaciu, Sterian, ştiu eu, cu foarte multe nume… Pe cuvîntul meu dacă m-am regăsit în ele. Nimeni, dar absolut nimeni, n-a spus că eu am existat în muzica asta vreodată. Ei aminteau de Marcela, de Florian, ba unii de Arpad Domokoş, de Maria Nagy… Poate şi fiindcă eu nu stau lîngă ei şi nu mă duc toată ziua la Bucureşti, nu înregistrez, nu mă impun, nu stau pe capul lor. Dar cînd eu făceam folk, ei nu existau. Unii dintre ei erau chiar copii…

Este acesta un motiv de „arsură pe mînă”?

Nu, poate în suflet…